Albirea dentară internă

Colorarea dinţilor este o problemă frecvent întâlnită de către medicii dentişti şi în funcţie de motivele care stau la baza acesteia, tratamentul aplicat poate fi albirea externă sau albirea internă a dintelui afectat. Această procedură medicală se practică încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, însă tratamentul a cunoscut o evoluţie semnificativă până în prezent, în ceea ce priveşte riscurile, rezultatele şi substanţele utilizate.

Albirea internă, se practică, de regulă, în cazul dinţilor trataţi prin intermediul obturaţiilor de canal (deci devitalizaţi), însă decolorarea internă a ţesutului dentar dur poate avea multiple cauze, cum ar fi: substanţele endodontice utilizate pentru realizarea obturaţiei de canal, anumite medicamente ingerate de către pacient, hemoragia intrapulpară, necrozarea ţesutului pulpar, formarea de dentină secundară, resorbţia internă a dentinei şi a pereţilor pulpari, resorbţia rădăcinilor, vârsta, anumite boli (fibroza chistică a pancreasului sau hiperbilirubinemia).

Este important de ştiut faptul că nu orice dinte decolorat poate fi albit prin intermediul acestei proceduri şi că singura persoană abilitată să decidă asupra aplicării şi eficienţei unui astfel de tratament este medicul dentist.

Albirea internă se realizează în câteva etape:

– pentru început, medicul dentist va solicita efectuarea unei radiografii şi eventual va documenta fotografic starea dintelui înainte de începerea tratamentului;

–  se va proceda la tratarea cauzei care a condus la decolorare (spre exemplu refacerea obturaţiei de canal efectuate necorespunzător) dacă acest lucru este posibil;

– urmatorul pas îl reprezintă realizarea unui mic canal în interiorul dintelui, pentru introducerea agentului de albire;

–  se va introduce substanţa de albire care, de regulă, are la bază peroxidul de hidrogen în anumite concentraţii şi eventual în combinaţie cu alte substanţe;

– se va repeta tratamentul la o perioadă de timp indicată de medicul dentist (nu mai mult de câteva zile);

–  se va acoperi cu compozit canalul în care a fost inserat gelul de albire.

Trebuie menţionat faptul că, există posibilitatea ca reluarea tratamentului de albire internă să fie necesară în 20-30% din cazuri după o anumită perioadă, de regulă câţiva ani.

De asemenea, deşi este un tratament cu riscuri scăzute atunci când este aplicat corespunzător, şi are ca obiectiv păstrarea integrităţii ţesutului dentar dur, albirea dentară internă poate avea şi efecte secundare, dintre care cel mai important este resorbţia rădăcinii.

Luând în considerare atât avantajele cât şi dezavantajele albirii dentare interne, aceasta este o procedură care trebuie aplicată cu grijă şi numai de către şi la recomandarea medicului dentist, însă rezultatele sale estetice sunt deseori surprinzătoare, iar costurile implicate sunt semnificativ mai reduse decât cele ale faţetelor sau coroanelor dentare.